Cand ti se ineaca toate corabiile si cand toate colacele de salvare se departeaza intr`un mod foarte rapid de tine, ajungi inevitabil sa clachezi... De multe ori mi s`a intamplat asta, dar cu parere de rau de abia acum am curajul sa recunosc lucrul asta... E aiurea sa ajungi sa ai 21 de ani si sa realizezi ca altii la varsta ta au realizat mult mai multe decat tine. E aiurea sa ajung sa am 21 de ani si sa realizez ca desi din afara ar parea ca am totul, eu sa nu am de fapt nimic... Toata lumea ma percepe ca fiind o persoana cu zambetul pe buze in orice situatie, o persoana care rareori ar avea vre`un motiv din pricina caruia ar putea fi trista, probabil in viziunea lor sunt o persoana lipsita de griji si care daca ar avea vreodata vreo problema, mai mult ca sigur ar fi una de intensitate mica, care ori se rezolva de la sine, ori cu putina bataie de cap si fara prea mult efort totul e rezolvat. Din observatiile pe care ei le fac, uneori ajung sa cred ca ori sunt naiva/credula/proasta, ori sunt o foarte buna actrita, desi tind sa cred ca prima ar fi cea adevarata. In dupa amiaza asta au revenit toate sentimentele si amintirile de mult puse bine acolo intr`un loc cu speranta ca odata si odata o sa uit de ele si ca o sa imi fie mult mai bine... Azi am realizat ca oricat m`as opune si oricat mi`as dori ca acel "el" sa nu mai existe in viata mea ca fiind "el", ci eventual sa devina un simplu el, acest lucru nu o sa se intample prea curand... Azi am realizat cu stupoare ca imi e extrem de dor de mine, de el, de noi... azi am realizat ca in ultimul timp nu am facut decat sa ma amagesc ca poate totul o sa fie bine, ca nu e bine sa ai vise si sa visezi cu ochii deschisi...Azi am realizat ca prietenii care se bat cu pumnul in piept ca ma cunosc bine, ca stiu ce am, ca stiu cum si in ce fel sa ma ajute, de fapt nu stiu nimic... Azi am realizat ca "el" stie cand nu imi e bine, ca ma cunoaste, ca il intereseaza cum merge viata mea si daca sunt bine, desi e mult prea tarziu sa faca lucrul asta...Azi mi`am dat seama ca urasc lucrul asta la maxim si ma urasc pentru ca imi pasa... Daca pun lucrurile cap la cap imi dau seama ca orice lucru mic imi mai dadea cate o speranta... Orice lucru banal, orice zambet, orice bagare in seama... E ora 23:00 si facand un calcul simplu imi dau seama ca de 4 ore stau, plang si nu fac nimic ca sa ma opresc din asta... Realizez ca e greu sa recunosc toate lucrurile astea, dar sunt constienta ca toate aceste lucruri sunt ca un dus rece pentru mine... IMI E DOR DE MINE, IMI E DOR SA ZAMBESC, IMI E DOR SA RAD CU TOATA INIMA, IMI E DOR SA PLANG DE FERICIRE, IMI E DOR DE MINE CUM ERAM INAINTE... SI URASC CEEA CE SUNT ACUM...
